Dragii noștri,
Cărțile pot fi adevărate comori sufletești dacă ne adâncim în înțelesurile lor. În selecția de pe site-ul nostru am încercat să vă punem la îndemână cărți folositoare pentru diferite perioade ale anului, atât pentru cei mici, cât și pentru cei mari.
Iată că acum, odată cu începutul Triodului, a venit vremea să ne întoarcem la cartea cu predici rostite de Sfântul Teofan Zăvorâtul în urmă cu 160 de ani, cuvinte neprețuite de pus la inimă. Ca să vă convingeți de acest lucru, am transcris pentru voi câteva fragmente din cele trei predici la Duminica vameșului și a fariseului.
Să vă fie de folos!
„Iată că au venit săptămânile pregătitoare pentru Marele Post! Să mulțumim Domnului, Care ne-a învrednicit să apucăm această vreme mântuitoare de suflet! Să ne rugăm ca El să ne ajute și să ne folosim de această vreme potrivit bunelor Lui hotărâri privitoare la noi. În această privință totuși, nu cred că e nevoie să vă spun prea multe. Nu întâmpinați acest răstimp pentru prima oară; nu o dată ați ascultat tâlcuirea însemnătății acestor zile și arătarea învățăturilor pe care trebuie să le tragem din ele; nu o dată, cred, ați cunoscut și cu lucrul cum sunt petrecute ele în chip ziditor și cum sunt petrecute în mod stricător. Și atunci, ce nevoie mai este de povățuiri întinse? Este îndeajuns să spunem: Frați și părinți! Faceți așa cum deja știți, așa cum vă insuflă conștiința voastră și vă învață cercarea [experiența], numai să se întoarcă toate spre zidirea voastră și mântuirea sufletelor voastre.
Cu toate acestea, nu vreau, totuși, să vă las fără a vă aminti câte ceva, măcar în mare, spre a vă călăuzi la petrecerea în chip mântuitor a răstimpului care a venit.
Sunt unii bolnavi care merg să se trateze la stațiuni. Gândiți-vă cum încep ei din vreme a cugeta la călătoria ce îi așteaptă și cu câtă grijă pregătesc tot ce este de trebuință ca să ajungă repede și ușor la apele vindecătoare și să se folosească în chip cât mai roditor de răstimpul hotărât pentru tratament. Iată că și la noi s-a apropiat ședința de tratament a sufletelor noastre: sfântul post. Aici și noi ne vom scălda – în apele de lacrimi ale pocăinței, și vom lua înlăuntrul nostru doctoria cea multvindecătoare – Trupul și Sângele Domnului nostru. Este nevoie să ne pregătim și noi pentru acest tratament – și pe cât e sufletul mai presus de trup, pe atâta și grija noastră pentru tratamentul lui trebuie să fie mai puternică și mai lucrătoare ca la bolnavii amintiți.
Pentru prima dată, nu e nevoie să ne împovărăm cu multe. Să ne îngrijim doar a pătrunde în voile Maicii noastre Biserica și să dăm naștere în noi înșine așezărilor [dispozițiilor] sufletești pregătitoare arătate de către ea. În post să ne ostenim pentru curățirea conștiinței și îndreptarea vieții noastre – iar întrucât reușita acestor osteneli depinde de înmuierea inimii prin străpungere, iată că Sfânta Biserică ne pregătește din vreme pentru simțământul acesta și vrea prin felurite mijloace să îl stârnească și să îl întărească în noi. Acum, prin pilda despre vameș și fariseu, ea ne insuflă că cea mai de nădejde cale pentru a ne străpunge este nimicirea în noi înșine a părerii de sine fariseice și înrădăcinarea în inimă a tânguirii de pocăință a vameșului: «Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!»”
„În lucrarea duhovnicească nu este niciun gând mai rău decât gândul părerii de sine. El năvălește pieptiș asupra simțământului smereniei și îl răcește. Focul nu poate fi pus împreună cu apa – iar străpungerea nu poate viețui împreună cu simțământul că ești drept. Precum lovește paralizia organele mișcării, așa și părerea de sine taie toată încordarea puterilor omenești spre bine. Precum roua vătămătoare strică florile minunate, așa și mulțumirea de sine amăgitoare strică în noi tot binele – așadar, alegeți, fraților, binele și lepădați răul!”
(Din predica la Duminica vameșului și a fariseului, 12 februarie 1861)
„Din ziua de astăzi începe Triodul. Iată, începe să adie a post! Trebuie să ne pregătim de întâmpinarea lui – și nu doar de întâmpinare, ci mai ales pentru scopul în vederea căruia a fost rânduit postul: pentru pocăință și îndreptarea vieții celei neîndreptate. Și iată că auziți cântarea umilicioasă: «Ușile pocăinței deschide-mi, Dătătorule de viață!»
Ușile pocăinței deschide-mi mie! – Dar cine le-a închis? Ele au fost deschise prin cruce: stau și vor sta deschise pentru toți oamenii, atâta vreme cât va dăinui lumea, și pentru fiecare dintre noi, atâta vreme cât mai este suflare de viață în nările noastre.
Bun; ușile milostivirii lui Dumnezeu sunt deschise – și cine le-a închis? Să știți că la aceste uși se ajunge prin altele – ușile îndurerării și frângerii inimii. Trebuie să trecem mai întâi prin acestea ca să ajungem la ușile milostivirii. Îndurerează-te și frânge-ți inima, și Domnul te va primi!
«Frânge-ți inima» – iar inima nu se frânge; «îndurerează-te» – dar ea nu vrea să se îndurereze. Și iată că omul este zăvorât în sine prin împietrirea inimii – și neavând putere să se biruie pe sine, strigă către Milostivul Dumnezeu: «Ușile pocăinței deschide-mi mie, Dătătorule de viață!» Ușa ta este întotdeauna deschisă, Doamne; a mea însă este închisă, și nu am pe unde să ies! Deschide-mi mie, prin această frângere, ușa inimii mele împietrite, ca să ies la Tine și să intru prin ușile milostivirii Tale!
Ia aminte Domnul la tânguirea omului necăjit și îi dă să cunoască felul în care trebuie să lucreze asupra sa ca să se deschidă ușa inimii lui. Ieri am cântat: «Ușile pocăinței deschide-mi mie»; acum, ca răspuns, auzim de la Domnul pilda vameșului și a fariseului. În duminica următoare, ca răspuns la aceeași cântare, vom auzi pilda fiului risipitor. În continuare, cu același scop, ni se va aduce în amintire priveliștea Înfricoșătoarei Judecăți și căderea strămoșilor noștri celor întâi-zidiți. Domnul parcă ne-ar spune: «Lucrați după îndreptarul adevărurilor vestite vouă de către aceste istorisiri evanghelice – și poate că veți ajunge să vi se deschidă, în sfârșit, ușile inimii voastre împietrite.» Ciocanul greu, lovind piatra, o sfărâmă și o mărunțește: la fel așteaptă și Domnul ca adevărurile acestea, unul mai izbitor decât celălalt, să sfărâme în cele din urmă împietrirea inimii noastre, să scoată din ea tânguiri de pocăință și să stoarcă lacrimi de pocăință.”
(Din predica la Duminica vameșului și a fariseului, 9 februarie 1868)
„Vameșul se bătea în piept; dar el încă dinainte de asta bătea sufletul său și rănea inima sa cu gândurile minții sale. Așadar, intră în tine însuți, adună gânduri mântuitoare și îngrijește-te să sfărâmi prin ele inima ta cea învârtoșată. Înalță-te la cer, coboară-te în cele mai dedesubt; privește-te pe tine însuți și privește în jurul tău, și caută pretutindeni săgeți pentru lovirea, bice pentru rănirea, ciocane pentru înmuierea inimii tale împietrite.
Adu-ți aminte de milostivirea lui Dumnezeu față de tine și rușinează-te. Adu-ți aminte de judecata Lui cea dreaptă și teme-te. Adu-ți aminte că sfârșitul e aproape și grăbește-te să Îl milostivești pe Cel ce hotărăște soarta ta fără să Se căiască.”
„Pentru păcătos, cetatea de scăpare e pocăința. Acolo să alergi și să te ascunzi de sabia dreptății lui Dumnezeu. Dumnezeu Însuși, Care e gata să lovească, îți va arăta această scăpare și te va chema la ea. Pentru mântuirea de potop a fost deschisă o singură ușă: cea a arcei. Singura ușă a mântuirii de potopul păcatului e ușa pocăinței. Ascultă – se cântă «Ușile pocăinței deschide-mi mie, Dătătorule de viață!» Mergi! Ele sunt deschise, și o mână dinăuntru este întinsă pentru a te primi. Privește – toți au intrat! Afară, tâlharul ce s-a mărturisit se apropie și primește ca moștenire Raiul; vine curva împovărată de păcate și nimicește prin lacrimi zapisul; Zaheu se pocăiește înaintea Domnului și e îndreptățit; Petru plânge și e primit – iar David e de mult acolo. Și toată casa este plină de păcătoși îndreptățiți. Însuși Stăpânul casei, prietenos, îi bagă înăuntru pe toți cei ce s-au pocăit, și pe cei înstrăinați de El îi face apropiați ai Săi prin pocăință.
Însuflețește-te, deci! Apropie-te și tu și, stând în apropierea vameșului, strigă folosind cuvintele lui: «Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!»
(Din predica la Duminica vameșului și a fariseului, 24 ianuarie 1865)
